Corespondență de la Cannes. Un colet suspect a dat fiori pe covorul roșu în ziua prezentării noului film cu Tilda Swinton în jungla columbiană

Corespondență de la Cannes. Un colet suspect a dat fiori pe covorul roșu în ziua prezentării noului film cu Tilda Swinton în jungla columbiană

Coletul suspect descoperit de un câine polițist în preajma Palais des Festivals cu puțin timp înaintea premierei de gală a așteptatului film al lui Apichatpong Weerasethakul, „Memoria”, nu a perturbat proiecția și nici defilarea echipei. Alți doi câini polițiști au mirosit covorul roșu și zona din jur înainte ca publicul să intre în sală, dar când l-am întrebat pe unul din dresori ce duce unul dintre ei în gură – un săculeț de pânză cu ceva tare înăuntru și căruia n-a vrut să-i dea drumul, nu mi-a răspuns. 

Toată lumea era suspectă la acea oră, inclusiv un festivalier care, fără să asculte strigătele polițistului antitero care le ordona trecătorilor să rămână pe trotuarul din fața intrării la Grand Théâtre Lumière, a luat-o la fugă pe stradă. Polițistul a fugit după el, l-a prins și am crezut cu toții că o să-l și ia la bătaie. Pe urmă doar am aflat de coletul suspect descoperit chiar în acele momente și care a fost detonat de o echipă specială. Nu s-a spus nicăieri că ar fi fost o bombă, doar un colet suspect.

Oricum, poliția e în alertă. Cu cinci ani în urmă, pe 14 iulie, avea loc atentatul terorist de la Nisa, când au murit 86 de oameni, iar în octombrie 2020 trei persoane au fost ucise tot la Nisa de un bărbat care le-a atacat cu cuțitul, dar memoria acestor tragedii nu a împiedicat mulțimea de localnici și festivalieri să admire impresionantele focuri de artificii lansate de pe apă în seara lui 14 iulie, tradiționale și pentru festival, și pentru Ziua Națională.

Fiind activat planul de securitate împotriva terorismului Vigipirate, Croazeta e împânzită de poliție. În Palais des Festivals descoperi chiar, dacă te uiți mai atent pe pereți, mici afișe care te învață cum să reacționezi în cazul unui atentat terorist. 

Dar festivalul e ca un clopot de sticlă. Coletul suspect nu face umbră premierei mondiale a celui mai recent film – „Memoria” – al thailandezului Apichatpong Weerasethakul, unul dintre cei mai apreciați cineaști contemporani, care e omagiat de Franța în acest an printr-o expoziție-instalație video la Institutul de Artă Contemporană Villeurbaine și o retrospectivă la Institutul Lumière.

Un film scris cu Swinton în minte

După ce a luat trofeul la Cannes în 2010 cu „Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives”, Weerasethakul și-a prezentat acum primul film turnat în afara Thailandei, care o are protagonistă (și producător executiv) pe Tilda Swinton și care, pentru că cineastul care continuă să lucreze în regim independent, e o coproducție între foarte multe țări: Columbia, Thailanda, UK, Mexic, Franța, Germania și Qatar.

Întâlnirea dintre acești originali artiști probabil că trebuia să se producă la un moment dat, de aceea „Memoria” îți dă exact cât ești dispus să investești.

E filmat în jungla sud-americană, dar tot universul lui Weerasethakul îl poți găsi acolo, după cum prezența charismaticei actrițe britanice poate fi percepută și ca o intruziune. Se pare totuși că nu capriciul actriței de a lucra cu Weerasethakul a stat la baza filmului, cel puțin așa am înțeles din interviuri, cineastul mărturisind că situația politică din Thailanda a devenit prohibitivă pentru artă, că își dorea oricum să încerce ceva nou și că a scris filmul cu Swinton în minte. Asta nu înseamnă că actrița nu l-ar fi contactat, oferindu-se să joace la el.

Plimbându-și trupul longilin prin Medelin și Bogota, Swinton exudă atâta fericire calmă de a fi într-un film de Apichatpong Weerasethakul încât faci eforturi să ignori faptul că vezi un film de Apichatpong Weerasethakul cu Tilda Swinton în el. E uluitor cât de bine sunt legați cineaștii de mediul și limba lor. 

E suficient să scoți un Apichatpong Weerasethakul din Thailanda sau un Asghar Farhadi din Iran și să-i pui să facă filme în engleză sau franceză cu celebri actori europeni, ca universul lor să se modifice. Cum ar arăta, de pildă, un film de Radu Jude filmat în engleză cu Tilda Swinton în altă țară decât România?

Dar dacă pleci de la premisa că lumea lui Apichatpong Weerasethakul nu are contingență cu geografia ori cu limba, ai mai multe șanse să te scufunzi cu oxigen suplimentar într-o nouă meditație despre timp, moarte și viață, care nu știu de ce mi-a adus aminte de cinemaul lui Michelangelo Antonioni. 

Swinton joacă rolul unei scoțiene care locuiește în Columbia și care și-a pierdut soțul de curând. Un sunet ciudat – ceva între împușcătură, detonare și boom sonic, îi tulbură existența diurnă și o face să încerce să-l înțeleagă cu ajutorul unui inginer de sunet.

Trailer:

https://www.youtube.com/watch?v=PDU6B93ltds

De fapt, fiecare personaj pe care femeia îl întâlnește poate fi real sau fictiv deoarece înțelegem repede că Jessica (personajul) trăiește mai mult în capul ei. În desfășurarea lui lentă, filmul e procesul prin care ea ajunge la amintiri foarte vechi, planurile lungi având scopul de a te introduce treptat într-o stare intermediară în care ce vezi și auzi pe ecran ar putea deveni mijloace de expresie ale stării hipnagogice (dintre vis și trezie).

Deși Weerasethakul a spus într-un interviu că nu a fost interesat de situația politică din Columbia, actorul Elkin Diaz a adus pe covoru roșu steagul Columbiei pe care scrisese S.O.S. cu carioca. Din aprilie 2021, mari proteste au loc în Columbia față de corupție și taxe.

Distribuția o mai numără pe franțuzoaica Jeanne Balibar (pentru că filmul e și coproducție minoritar franceză) în rolul unui antropolog care studiază rămășițe osoase vechi de zeci de mii de ani, printre care un craniu găurit, semn că persoana cu pricina a fost probabil supusă unor practici menite să-i scoată spiritele rele din corp.

În altă scenă, Jessica consultă o doctoriță care refuză să-i prescrie Xanax pentru că altfel i s-ar bloca capacitatea de a percepe frumusețea lumii, dar și de a simți durerea. Cineastul a spus într-un interviu că și el a auzit acel sunet ciudat în cap și că filmul ar fi ecoul lui, dar și că Jessica e ca cinemaul, o ficțiune care se construiește de la sine în timp, activată de memoria celorlalți. 

Un film pe care dorești să-l revezi

Filmat pe 35mm, într-o limbă străină pentru thailandez – deci foarte muzicală, „Memoria” e, în ciuda titlului, destul de definitiv și al unui anume manierism, un film pe care dorești să-l revezi, chiar dacă aerul de extraterestră a lui Swinton a stârnit în thailandez o imagine puțin forțată spre final. Cu o actriță necunoscută, filmul ar fi fost și mai imersiv.

O altă peliculă cu șanse la premii

Șanse la palmares are și „Les Olympiades” (titlul în engleză e „Paris, 13th District”), de Jacques Audiard, o reușită poveste de dragoste în alb-negru cu trei milenariști care își găsesc drumul sentimental într-un cartier de blocuri din Paris. 

Inspirat din trei romane grafice ale americanului Adrian Tomine, filmul care are în distribuție un actor de culoare, Makita Samba, o chinezoaică, Lucie Zhang și pe Noémie Merlant (cea care a regizat „Mi iubita, mon amour”) trei talentați actori care cu ajutorul scenariului scris de Audiard împreună cu Céline Sciamma și Léa Mysius fac ca personajele lor să-ți devină foarte apropiate. Filmul a fost primit cu aplauze binemeritate la proiecția de presă.

https://www.youtube.com/watch?v=Kq6u05Grb5s

În schimb, „France”, de Bruno Dumont, care promitea să fie o critică demolatoare a presei de televiziune din Franța, e un flop sigur, deși o are pe generic pe Léa Seydoux. Jurnaliștii l-au huiduit pe bună dreptate.

https://www.youtube.com/watch?v=Sun_OFii8do

Nici unguroaica Ildiko Enyedi n-a dat lovitura cu primul ei film de limbă engleză și primul realizat după ce a luat Ursul de Aur la Berlin cu „On Body and Soul”. „The Story of My Wife”, coproducție internațională și prima ecranizare a romanului din 1942 al scriitorului ungur Milán Füst e, în ciuda, frumuseții imaginii, decorurilor și costumelor, o lungă și plicticoasă poveste de dragoste despre un căpitan de vas (olandezul Gijs Naber) care nu o poate înțelege pe femeia cu care se însoară (din nou, Léa Seydoux).

Mesajul e livrat încă de la început și constituie și coperta finală – viața și mai ales iubirea nu pot fi controlate. Cel mai bine e să descleștezi pumnii. Așa a făcut Enyedi, care înainte de „On Body and Soul” a avut câțiva ani grei de pauză după ce luase Camera d’or, premiul de debut la Cannes, în 1989. Lucrurile s-au aranjat în momentul când a dat drumul controlului.

Dar firește, un Urs de Aur, te bagă la loc în corzi.

https://www.youtube.com/watch?v=Ph7UD5xwt-g

Palmaresul de la Cannes se anunță sâmbătă seară, dar până atunci mai revenim. 

foto: Hepta

Libertatea