IN A RELATIONSHIP | Semnele care le indică părinților că adolescenții lor pot avea comportamente autodistructive

IN A RELATIONSHIP | Semnele care le indică părinților că adolescenții lor pot avea comportamente autodistructive

Odată cu revenirea la școala în format fizic pe ultima sută de metri a anului școlar, în majoritatea familiilor cu copii au apărut nesiguranțe și temeri cu privire la mersul la școală. Copiii și adolescenții au mare nevoie de sprijinul familiei și al cadrelor didactice pentru reacomodarea la școala fizică, în special acum, în plin sezon de teste, teze, evaluări naționale, bacalaureat și admiteri – toate sub masca de protecție și cu miros de dezinfectant.

Subiectul tulburărilor din sfera anxietății care pot apărea la adolescenți nu este unul nou pentru rubrica In a Relationship, dar astăzi vorbim despre tendințele de autodistrugere ale tinerilor ca formă de a face față suferinței emoționale: de la comportamente de autosabotare până la comportamente de provocare a durerii prin lovituri, tăieturi, arsuri sau abuz de substanțe, culminând cu tentativele de sinucidere.

Tendințele și comportamentele autodistructive pot apărea la orice vârstă și se pot împărți în mai multe categorii, după diferite criterii: 

În funcție de gradul de conștientizare și intenționalitate al comportamentului autodistructiv, putem avea tendințe și comportamente autodistructive indirecte (autosabotarea, tulburările de alimentație, fumatul, dependența de substanțe etc.) sau directe (lovituri, tăieturi, înțepături, zgârieturi, arsuri etc.).
În funcție de gravitatea sau gradul de risc al rănilor/durerii provocate, spectrul se întinde de la vânătăi și zgârieturi superficiale (de obicei neobservate sau ignorate de familie) până la tăieturi, arsuri sau înfometare/refuzul total de a mânca, comportamente conștiente și intenționate, care reprezintă un pericol pentru viața persoanei și care pot să fie ascunse/disimulate și, prin urmare, pot fi trecute cu vederea de familie și apropiați. În funcție de prezența sau lipsa ideației suicidare asociate (adică a gândurilor, ideilor și planurilor de sinucidere), pot exista comportamente autodistructive bine delimitate de riscul suicidar (persoana respinge complet ideea suicidului) sau comportamente autodistructive însoțite de fantezii și gânduri suicidare. Acestea sunt deosebit de riscante, căci pot fi primele semne ale unor tentative reale de suicid

Când părinții se uită în altă parte

Comportamentele autodistructive pot începe să se manifeste încă din primii ani de pubertate și pot rămâne nedetectate mult timp, punând în pericol nu doar echilibrul emoțional al copilului/adolescentului, ci și viața acestuia.

Fotografie via 123RF

Ideea în sine e atât de înfricoșătoare, încât poate să fie complet negată, prin mecanismele inconștiente de apărare activate de psihicul părinților. Iar asta nu se întâmplă doar în cazul părinților absenți sau ostili în relație cu copiii, ci și în cazul părinților prezenți și implicați, care însă nu reușesc să pună corect granițele între propriile nevoi, frici și dorințe și cele ale copiilor lor. Cele două extreme sunt destul de ușor de identificat, după cele mai frecvente mesaje de reproș formulate de părinți:

Pe de o parte, părinții absenți pot da impresia că nu le pasă, că nu-și iubesc copiii sau că îi consideră o greșeală sau chiar o pedeapsă. De exemplu, părinții care reproșează copiilor, la nervi, simpla lor existență: „Nu pot să pierd timpul cu prostiile tale!/Mai bine nu te făceam!/M-a pedepsit Dumnezeu cu tine!”. Pe de altă parte, părinții foarte prezenți în relația cu copiii pot avea un atașament personal foarte mare în ceea ce privește reușitele sau performanțele copiilor lor, punând presiune pe aceștia și fiind intoleranți sau excesiv de critici cu privire la greșelile sau eșecurile copiilor: „Nu ești în stare de nimic!/Mă faci de râs în fața tuturor!/E datoria ta să mă asculți și să mă faci să fiu mândru/mândră de tine!”

Totuși, tendințele autodistructive ale adolescenților pot apărea și fără să fie direct legate de relația lor cu părinții.

O dezamăgire în dragoste sau experiențele umilitoare (bullying-ul, abuzurile emoționale și fizice, inclusiv violul sau hărțuirea sexuală) pot să deturneze dezvoltarea normală a unui adolescent/unei adolescente și să-i zdruncine în asemenea măsură stima de sine, încât să îl/o facă să simtă că merită să-și provoace singur/ă durere fizică.

O problemă ignorată și de familie, și de autorități

Deși nu am găsit statistici actualizate care să ne arate care este rata incidenței comportamentelor autodistructive în rândul adolescenților români, problema există și că este deosebit de răspândită în rândul tinerilor.

De altfel, astfel de comportamente de risc nu sunt studiate (sau măcar menționate) în rapoartele naționale de sănătate a copiilor și adolescenților din România, cum este raportul corespunzător anului 2018, ultimul publicat de Institutul Național de Sănătate Publică înainte de pandemie. 

Putem fi siguri însă că cei mai mulți adolescenți au auzit, cel puțin în filme sau pe internet, despre alți adolescenți care practică o formă sau alta de self harm ca metodă de gestionare a suferinței emoționale. În plus, nu putem să ignorăm nici comportamentele de tip self harm din sfera masochismului, care presupun o asociere pozitivă între provocarea durerii și obținerea plăcerii sau a satisfacției sexuale. Dar acestea intră într-o altă temă, pe care o vom analiza într-un articol separat, în viitorul apropiat.

Sufăr, deci exist…

Pentru mulți oameni, conștientizarea că suferința este parte integrantă a vieții vine foarte devreme și se înrădăcinează într-o convingere care stă la baza întregului sistem cognitiv al individului. 

Dar atunci când suferința este înțeleasă ca pedeapsă sau ca răzbunare, ea se fixează și cu ajutorul unei alte convingeri, de tipul „Eu merit să sufăr”. Acestea ilustrează o imagine profund negativă despre sine, cu o stimă de sine foarte scăzută, iar autorespectul și autoaprecierea sunt puternic condiționate de factori externi sau care țin de performanța individuală în diverse arii (estetic, intelectual, aptitudinal etc.).

O astfel de convingere apare la copil prin însușirea unor explicații sau justificări din exterior, fără ca psihicul lor să aibă deja formate structurile de apărare sau mecanismele gândirii abstracte.

De exemplu, atunci când copiii sunt abuzați fizic sau emoțional de părinți, frați mai mari sau alte persoane investite cu autoritate și atașament, sub pretexte de genul: „Tu mă forțezi să te pedepsesc!/E pentru binele tău, chiar dacă nu îți place!/Nu ai de ce să plângi, că unde dă mama/tata crește!”. <br>

Bullying-ul la școală poate conduce la comportamente autodistructive. Fotografie via 123RF

De ce apar tendințele autodistructive

Printre cele mai frecvente cauze ale apariției comportamentelor autodistructive la adolescenți se numără:

Senzația de deconectare emoțională de ceilalți – în special părinți și alte persoane apropiate;Invalidarea sinelui prin critici și abuzuri din partea persoanelor importante;Dorința de a se integra într-un grup de tineri care încurajează sau recompensează tendințele autodistructive/de self harm;Senzația de a fi gol sau mort pe interior – deconectarea de propriile emoții, uneori ca rezultat al propriilor mecanisme de apărare împotriva suferinței;Senzația de a fi invizibil sau lipsit de importanță – ori pentru părinți, ori pentru alte persoane, ori pentru toată lumea;Nevoia individului de a-și demonstra că deține controlul – în special în situații de criză, în care insecuritățile personale și suferința emoțională sunt copleșitoare, generând scenarii și fantezii de suicid. 

Ce au în comun toți tinerii care apelează la comportamente autodistructive este faptul că și ei înșiși se tem sau se rușinează de aceste tendințe și nu știu cum să interpreteze ceea ce li se întâmplă. 

Mulți părinți de tem și ei să discute despre aceste subiecte cu copiii sau adolescenții, ca să nu „le dea idei”. Convingerea că tinerii vor fi mai tentați să-și facă singuri rău, dacă află despre astfel de comportamente, este greșită și este doar un artificiu care îi ajută pe părinți să-și justifice neimplicarea, distanța sau lipsa de intervenție.<br>

În realitate, copiii și adolescenții care au încredere în părinții lor și nu se tem că vor fi criticați, respinși sau pedepsiți sunt cei mai feriți de apariția unor mecanisme de adaptare autodistructive.

Atunci când acestea apar și sunt observate de părinți, intervenția unui specialist (psiholog, psihoterapeut sau psihiatru) este absolut necesară, pentru a-i ajuta atât pe tineri, cât și pe adulți, să facă față șocului și fricii, dar și să depășească momentul de dezechilibru și să lucreze la vindecarea rănilor emoționale.

Semnale de alarmă pentru părinți

Ca să știi când este momentul să apelezi la un specialist, iată câteva lucruri la care trebuie să fii atent, ca părinte:

Identificarea la adolescenți a unor tăieturi sau arsuri pe mâini, picioare sau abdomen, indiferent de gradul de superficialitate/profunzime al rănilor sau cicatricilor. Uneori vânătăile pot fi, și ele, un semnal de alarmă care indică nevoia de a-și descărca agresivitatea reprimată, manifestată prin sporturi mai dure, „hârjoneală” mai agresivă cu prietenii etc.Prezența constantă a cuțitelor, a lamelor sau a altor obiecte ascuțite în camera sau printre lucrurile adolescenților – ori ca urmare a unei fascinații vizibile pentru oricine, ori ascunse sub diverse pretexte și justificări.Comportamente repetate de autoizolare prelungită, manifestate prin încuierea în baie/camera proprie, în special după o zi dificilă, un conflict cu prieteni, profesori sau membri ai familiei sau alte evenimente cu impact emoțional negativ pentru adolescent/adolescentă.Tricotilomania sau comportamente compulsive inconștiente de smulgere a părului, sprâncenelor sau genelor, inclusiv rosul unghiilor până la sânge.Experiențe repetate de umilire publică, bullying sau agresiuni din partea altor adolescenți sau din partea adulților.Existența unor comportamente de autoagresiune/autodistrugere la alți tineri în gașca din care face parte adolescentul/adolescenta. Contaminarea de grup este foarte puternică în cazul copiilor sau al adolescenților, tocmai pentru că le lipsește, deocamdată, capacitatea de autoreglare emoțională și sunt foarte influențabili la vârste fragede.

Așa că nu aștepta să ți se confirme fricile sau să dispară de la sine, mai ales dacă ai niște bănuieli sau dacă ai observat ceva în neregulă în perioada aceasta.

Ia inițiativa și cere ajutorul unui specialist în sănătate mentală, care îți poate ajuta familia să se adapteze mai bine la provocările și suferințele vieții de zi cu zi.<br>

Dacă înțelegi îndemnul meu de a lua inițiativa ca o formă de a-ți valida tendințele de încălcare a granițelor copilului/adolescentului, mai gândește-te puțin! Dacă devii intruziv/ă și pui presiune pe el/ea, încercând să îl/o descoși sau să-i intri în telefon/e-mail/cameră fără permisiune și fără a-ți comunica îngrijorarea sau punând mai mult accent pe calmarea propriilor frici decât pe nevoile și emoțiile adolescentului/adolescentei, rezultatele vor fi, desigur, nesemnificative sau chiar negative.

Așa că nu uita: cere ajutorul unui specialist, căci nu există o rețetă perfectă pentru orice situație!

Libertatea