Reziliența occidentală și decăderea despotismului asiatic. De ce e util totuși să ne pregătim pentru ce e mai rău în privința crizei ucrainene

Reziliența occidentală și decăderea despotismului asiatic. De ce e util totuși să ne pregătim pentru ce e mai rău în privința crizei ucrainene

Este imperativ să acționăm în direcția unității occidentale, dar și să ne pregătim pentru ce-i mai rău, incluzând aici riscul escaladării conflictului din Ucraina (fie prin atacul lui Putin asupra unui membru NATO, fie prin recursul iresponsabil și disperat al Kremlinului la arme nucleare tactice).

Fiecare dintre noi caută să sondeze viitorul, tocmai pentru că nu știm din ce e compus. Necunoscutul se cere prefigurat, pentru a ne permite să-l întâmpinăm rațional. Exercițiile „profetice” ne ajută să cumpărăm timpul supraviețuirii personale și colective.

Unii se întreabă cum și când se va sfârși războiul din Ucraina. Alții ar vrea să anticipeze starea lumii postbelice. Avem nevoie de răspunsuri pe termen mediu și lung. Fără asemenea proiecții, sentimentul propriei fragilități devine paralizant. Ne trebuie o foaie de parcurs. 

Evident, distanța dintre proiecțiile noastre și realitatea efectivă rămâne considerabilă. Știm măcar din trecut că așteptările cele mai riguros formulate sunt și cele mai des contrariate printr-o evoluție mondială determinată de variabile independente, dinamici aleatorii și interacțiuni complexe, pe care nicio minte – oricât de lucidă sau calculată – nu le poate controla cu adevărat.

Ca orice spirit conservator, sunt convins că descifrăm mai degrabă ce s-ar putea întâmpla dacă studiem experiența generațiilor precedente decât dacă ne avântăm în scenarii pavate cu dorințe pioase.

Chiar și la ora istorică a utopiilor transumaniste avem interesul de a recunoaște natura umană așa cum este, adică mereu capabilă să-și potențeze stupid tentațiile distructive. 

Războiul Rusiei contra Ucrainei a reinventat conștiința de sine a civilizației iudeo-creștine, favorizând relansarea „frontului” occidental. În vremuri tulburi, binele și răul se pot distinge cu deplină claritate, dacă nu ne lăsăm pradă simplificărilor triumfaliste. Până la 24 februarie 2022, însăși noțiunea de „Occident” era deja palidă. Profeții declinului tunau și fulgerau pe terenul extremismelor reunite.

Naționalismele renășteau odată cu mentalitățile izolaționiste și protecționismul comercial, în vreme ce conflictul dintre stânga progresistă și dreapta conservatoare subminau vizibil coerența strategică a SUA și UE. Lideri importanți anunțau „moartea cerebrală” a NATO, pe care Donald Trump o calificase drept organizație „depășită”. Brexit părea să anticipeze agonia proiectului comunitar european.

Evanghelicii din America pregăteau o revoluție conservatoare care nu i-ar fi displăcut lui Alexandr Dughin, catolicismul își pierduse busola spirituală și zăbovea în teme sociale minore, în vreme ce aproape nimeni nu se mai referea la tradițiile și dilemele lumii ortodoxe. Nu trebuia să privești „Occidentul” cu ochii resentimentari ai puterilor emergente (BRICS) pentru a diagnostica o criză de identitate potențial terminală. Iată că agresiunea Rusiei în inima geopolitică a Europei a sunat alarma și a permis regruparea democrațiilor în jurul valorilor fundamentale, până ieri aprig disputate sau relativizate. 

Lista contribuțiilor financiare, militare, economice și umanitare pro-Ucraina stabilește sub ochii noștri ierarhia puterilor occidentale postbelice. O funcție similară îndeplinește și lista sancțiunilor contra Rusiei. Notăm astfel că axa Washington-Londra își reafirmă primatul strategic, că Franța și Germania se reinventează ca motor al UE, că Polonia devine liderul Europei de Est și că NATO se extinde în Scandinavia, fără a neglija consolidarea flancului estic.

A apărut și ipoteza unui NATO global, care ar asigura preeminența hegemoniei americane, întărind implicit cordonul sanitar al aliaților săi democratici din regiunea Asia-Pacific. Dacă adăugăm acestui tablou posibilitatea ca Ucraina, secondată de Republica Moldova și Georgia, să se alăture Uniunii Europene, obținem imaginea de ansamblu a secolului XXI, care – vorba unei cărți faimoase – s-ar putea defini prin formula „Vestul și restul”. 

Predicția rezumată anterior suferă de idealism: împlinirea ei ar favoriza prea fățiș tabăra libertății pentru a fi complet plauzibilă. Este deci imperativ să acționăm în direcția unității occidentale, dar și să ne pregătim pentru ce-i mai rău, incluzând aici riscul escaladării conflictului din Ucraina (fie prin atacul lui Putin asupra unui membru NATO, fie prin recursul iresponsabil și disperat al Kremlinului la arme nucleare tactice).

Nici varianta unei schimbări violente de regim în Rusia, urmată de masive convulsii interne, nu e de natură să ne liniștească. Pe scurt, avem toate șansele de partea noastră, cu amendamentul pesimist că viitorul nu ascultă de ce ne dorim în ordinea dreptății, ci doar de ce suntem în stare să demonstrăm pe terenul faptului consumat. 

Libertatea