Saga UiPath. Cum este provocată lumea de succesul unei companii pornite din România

Saga UiPath. Cum este provocată lumea de succesul unei companii pornite din România

Daniel Deneș, fondatorul UiPath, a părăsit liga locală a îmbogățiților postcomuniști și joacă impetuos pe teren internațional. Domnia sa figurează deja pe coperta revistei Forbes, sub porecla „The Boss of the Bots” (stăpânul programelor care asigură robotizarea sarcinilor repetitive), iar valoarea companiei pe care o conduce crește stelar la Bursa din New York și tinde să devină pivotul tehnologic al unei epocale schimbări de paradigmă. 

Abordat de presa din țara de baștină cu un soi de venerație provincială – care amintește stupefacția țăranului gata să vadă „inorogul” UiPath ca pe o primă întâlnire cu girafa de la grădina zoologică – dl Deneș are o prezență discretă, jovială și realistă.

Putem fi convinși că nu a anticipat dezvoltarea mondială a companiei pe care, în calitate de veteran Microsoft, a pus-o pe picioare.

Într-adevăr, apariția „inorogilor” e atât de spectaculoasă încât capătă rapid, în ochii profanilor de pretutindeni, o dimensiune mitologică. Și pentru că făceam într-un articol precedent o aluzie la mitul lui Sisif, aș spune că dl Deneș va fi cel care îl scoate la pensie pe eroul grec, obligat de zei să rostogolească inutil, spre culmea dealului, o stâncă menită să se prăvălească de îndată ce ajunge pe versantul opus.

Dl Deneș nu va putea aboli, desigur, legea gravitației, dar va contribui la intrarea într-o eră capabilă să schimbe coordonatele majore ale societăților umane. 

Cu cât economia va fi mai intens robotizată, blestemul biblic din cartea Genezei, prin care Adam e sortit să-și câștige existența „în sudoarea feței sale” se va dovedi inactual. Iată adevărata utopie: să-i vedem – sau să ni-i putem imagina – pe copiii noștri într-o societate unde munca bazată pe operațiuni repetitive, mecanice până la alienarea libertății, devine răgaz creativ, educațional și timp al interacțiunii solidare, care privește dincolo de frontiera constrângerilor trupești. Kierkegaard a fost unul dintre gânditorii moderni care au reflectat la tema repetiției. Filozofia contemporană a preluat, în schimb, meditația asupra unei lumi în care singura rutină va fi absența rutinei.

E simplu să ne proiectăm într-o epocă în care roboții produc orice, inclusiv alți roboți. Nu e la fel de simplu să anticipăm maniera în care această transformare crucială va modifica relația omului cu tehnosfera. 

Dacă esența economiei viitorului va fi măsurată prin capacitatea procesării automate a unor gigantice baze de date, cum va putea homo sapiens să țină pasul cu deciziile complexe ale propriilor sale creații tehnologice? Mai mult ca oricând, tema „ucenicului vrăjitor” capătă o stringență îngrijorătoare. Asta și pentru că supercomputerele chemate să se substituie treptat inteligenței umane dezvoltă autonom o logică „inumană”, cel mai adesea contraintuitivă, adică străină de „bunul simț” al rațiunii noastre obișnuite. 

Urmașii lui Deep Blue (primul supercomputer șahist, care l-a învins, la începutul anilor ’90, pe Garry Kasparov)  au simulat în creierul lor digital milioane de partide, după care au ajuns la concluzia că sacrificarea tuturor pionilor în fazele incipiente ale jocului reprezintă cea mai scurtă cale pentru a potența jocul pieselor cu greutate (începând cu regina). Niciunul dintre campionii „umani” de șah nu ar fi ajuns, singur (sau în viitorul previzibil) la o asemenea abordare tactică revoluționară. Mai mult, sacrificarea masivă a pionilor – ca mijloc de eficientizare a jocului – seamănă cu distrugerea de joburi provocată prin robotizarea economiei și, dacă e să fim lucizi, nu corespunde nicidecum unei sensibilități „democratice”. Chiar dacă nu citim sofisticatele analize datorate suedezului Nick Bostrom, care studiază, la un institut din Oxford, riscurile „singularității” (adică ale momentului fatidic în care roboții ar prelua inițiativa pe toată linia), întrezărim – fie și din exemplul ales – umbra neplăcută a distopiei, cu toată salba ei de potențiale dictaturi și aberații morale incontrolabile… 

Ne-am putea resemna deja la gândul că orice nouă tehnologie lucrează ca o profeție autorealizată. Dacă devine posibilă, atunci va fi implementată integral, fără scrupule etice. La fel, dacă ea sporește productivitatea, deci profitul, întreaga piață va fi obligată să o adopte, deși felurite comitete de înțelepți (așa cum există în democrațiile funcționale) vor trage semnale de alarmă.

N-ar fi exclus ca drumul umanității spre mântuirea de mortalitate – sau măcar de ancestrala corvoadă a muncii fizice – să treacă printr-o catastrofă pentru evitarea căreia nimeni nu va mai fi chemat la urna de vot. 

foto: Hepta

Libertatea